George Cosbuc - Doina

Copilo, tu esti gata
De-a pururea sa plângi!
Si când esti trista, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu stiu cum, e bine
Când plângi, ca-n urma ta
Noi plângem toti, si-amarul
Mai dulce ni-e asa.
Si toate plâng cu tine
Si toate te-nteleg,
Ca-n versul tau cel jalnic
Vorbeste-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singura stapâna
Pe sufletele lor.
Le-nveti ce e iubirea
Si râzi cu ochi sireti,
Deodat-apoi te-ntuneci
Si cântece le-nveti:
Sa cânte ziua-n lunca
Si seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure si torc.

Când merg flacai la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Si stai cu ei, ti-e mila
Sa-i lasi pustii, sa pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fata din vecini,
De mame si de-ogorul
Umplut acum de spini.
Si când i-omoara dorul
Si-n jurul tau se strâng,
Pui fluierul la gura
Si cânti, iar dânsii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino, -n rând cu ei.
Mosnegi si oameni tineri
Si tinere femei
Aduna fânu-n stoguri
Si snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n sahaidac
Te duci si-l joci pe brate
Si-l culci apoi pe sân,
Si-i cânti s-adoarma-n umbra
Capitelor de fân.

Din vai tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Si-asculti ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac sa fii poet.
Si, singura cu turma,
Privind pierduta-n zari
Spui muntilor durerea
Prin jalnice cântari.

Pe deal românul ara
Slabit de-amar si frânt.
Abia-si apasa fierul
În umedul pamânt.
Tu-l vezi sarman, si tremuri
Sa-l mângâi în nevoi.
Si mergi cu el alaturi
Cântând pe lânga boi.
Iar bietii boi se uita
Cu mila la stapân -
Pricep si ei durerea
Sarmanului român.

Eu te-am vazut odata
Frumoasa ca un sfânt,
În jur stateau batrânii
Cu fruntile-n pamânt.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Traita-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapa
Pe nume vrând sa-i chemi.
Si-ncet, din vreme-n vreme,
Batrânii-n jur clipeau
Si mânecile hainei
La ochi si le puneau.

Dar iata! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te vad cum juri si blestemi
Si pumnii ti-i radici!
Pribegi de bir si claca,
Copii fara noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lânga foc.
Si cânti cu glas salbatec,
Si-n jur ei cânta-n cor
Cântari întunecate
Ca sufletele lor.

Când stii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fartat,
Li-arati poteci ascunse,
Pe stânci le-asterni tu pat.
Când pun picioru-n scara,
T;ii roibul lor de frâu;
Grabit, când prind ei pusca,
Scoti plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, caci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tai suntem! Strainii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am ramânea?
Sa nu ne lasi, iubito,
De dragul tau traim:
Saraci suntem cu totii,
Saraci, dar te iubim!
Ramâi, ca ne esti doamna
Si lege-i al tau glas,
Învata-ne sa plângem
C-atât ne-a mai ramas!