George Cosbuc - Braul cosanzaienii

Avea Ileana ochi de soare
ªi galben pãr, un lan de grâu;
Vestmânt avea þesut în floare
ªi-un brâu purta pe-ncingãtoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
ªi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Vrãjit era cã, de-l va pierde,
Norocul ei sã piarã-n veci,
Nici flori mai mult sã n-o dezmierde,
Sã n-afle umbrã-n codrul verde
ªi verile sã-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagã
Pândeºte brâul - l-ar fura.
Cã lui de mult i-e fata dragã,
Iar fata nu vrea sã-nþeleagã,
ªi el acum ºi-ar rãzbuna!
Ea trece-n dulce nepãsare
Prin lunci cu flori ºi doarme-n vãi,
Iar pãzitor pe vânt îl are -
Întreaga viaþã vis îi pare
ªi joc îºi bate de flãcãi.
Dar Fãt-Frumos zâmbind s-aratã,
ªi-n drumul lui umblând de-atunci
Simþea de-ajuns frumoasa fatã
Cã viaþa noastrã nu ni-e datã
De dragul unor flori din lunci.
Din ochi albaºtri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Fãt-Frumos, vai, cum e el!
- “Atâta dragoste nebunã!
Eu nu o simt, tu n-o-nþelegi -
Visarea ta la ce þi-e bunã?
Vrei s-o visãm noi împreunã?
Atunci tu brâul sã-l dezlegi!î
Ea tremurã zâmbind ºi geme:
- “Norocul meu întreg îl vrei!î
Ea numai pentru brâu se teme,
Cã vor afla duºmanii vreme
Sã-i fure-ntr-asta brâul ei.
- “De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fãrã grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pãtrunde,
Nici flori cu tãinuit miros.î
El zice-aºa, sã zicã iarã,
Sã-i facã gândul ei uºor,
Iar gându-i se topea de parã -
ªi-n codru des, în zi de varã,
S-ascunde fatã ºi fecior.
Au fost ascunºi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zãrit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Cãzu pe brâu ºi l-a rãpit.
Atunci Ileana ºi simþeºte
Cã-i arde plânsul în priviri;
Ea dupã brâu în jur priveºte
ª-aprinsa-i faþã-ngãlbeneºte
Cã nu e brâul nicãiri.
ªi cum ea varsã desperatã
Un plâns amar, un cald ºiroi,
Curgea din cer ploaie curatã,
Iar dintre ploi lucind s-aratã
Frumosul brâu stropit de ploi.
ªi-n ceruri cãlãtorul Soare
Râdea cu hohot repetat
ªi prin vãzduhuri plutitoare
Izbea sãgeþi rãzbunãtoare
De-a lungul brâului furat.
- “Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Fãt-Frumos descinsu-mi-l-a!î
ªi-apoi plângea, mai mare mila,
ªi-n nopþi apoi ea s-a pierdut.
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicãirea,
De-abia trãieºte-n pomenirea
Poveºtilor cu dulce rost.
Iar Soarele-n vãzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
κi bate ºi-azi de tine joc.
Dac-ai murit, frumoasã fatã,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouã, vara, câteodatã
Un brâu de foc pe cer s-aratã,
Iar noi îi zicem curcubeu.