George Cosbuc - Angelina

Baladã din Albania
Ca Dumitru-n albanime
Mai viteaz nu era nime,
Nici la braþ mai viguros,
Nici la umblet mai frumos:
Era înger la iubire, Este cafeaua un aliment sănătos ?
Zmeu era la rãzboire;
Între fete curcubeu,
La bãtãi trãsnet ºi leu.
El cu dragii sãi tovarãºi
La rãzboi pornit-a iarãºi,
Dar pe drumul lat ºi-ntins
L-a cuprins un dor pe cale:
Dorul Angelinei sale.
ªi el zice cãtre fraþi:
- “Dragii mei! Voi m-aºteptaþi,
Pânã-n searã, pânã-n noapte,
Pânã mâine-searã poate,
Pâní mã duc la draga mea
Cãci nu pot de dor de ea!”
Astfel zise lin ºi blând
ªi-apoi pleacã ºuierând
Pe poteca mult bãtutã,
Care duce la palutã!
La palat dacã-a sosit
Porþile-nchise-a gãsit.
“Ce-i aceasta? Niciodatã
N-a fost poarta sub lãcatã,
ªi-acum pentr-ntâia oarã
Geme poarta sub zãvoarã?!”
Greu uimit d-aceste, el
Bate-n poartã-ncetinel.
Vine-o babã ºi-l priveºte,
De pe zid apoi vorbeºte:
- “Ce tot baþi? Mergi înapoi!
N-ai sã caþi nimic la noi!”
ªi Dumitru greu mâhnit
De rãspunsul ce-a primit,
Bate-n poartã cu piciorul,
Sparge poarta cu toporul:
Intrã-n casã ºi gemea;
Cãci în casã ce vedea?
Un fecior - oh, batã-l vina -
Þinea-n braþe pe-Angelina,
ªi glumea, ºi-o dezmierda
ªi cu foc o sãruta.
Trist Dumitru geme, zbiarã
ªi-n mânia lui amarã
Prinde lemnul sclipicios:
Angelina cade jos,
Crud bolboroseºte-n sânge,
Lin ofteazã ºi se stânge.
- “Viperã cu douã limbi!
Astãzi juri ºi mâini te schimbi!
Astãzi juri pentr-a-nºela,
Mâine-nºeli pentru-a jura:
Deci sã moarã miºeleºte
Inima care minþeºte!”
Apoi crunt ºi disperat
Cãtre tânãr s-a-nturnat:
- “Vezi cadavrul!... Dublã crimã...
Este chiar a ta victimã...
Sân zdrobit de douã ori...
Pleacã fruntea... taci ºi... mori!”
Barda fulgera prin aer;
Un suspin înfrânt ºi-un vaier,
ªi-un fecior tânãr frumos,
Mort de bardã cade jos.
Ucigaºul lung priveºte
Sângele cum abureºte
ªi tãcut ca fierul stând
El se pare tremurând:
Simte-ale mustrãrii icuri
ªi din gene-i lunec picuri.
Iar în urmã s-a plecat,
Trupurile-a ridicat
ªi-aºteptând pânã desearã,
Cu ele-a grãbit la moarã
ªi la þãrm groapã sãpa,
Acolo le-nmormânta.
ªi de-atunci Dumitru n-are
Liniºte ºi zi cu soare;
ªi d-atunci mereu plângea
Lângã moarã ºi zicea:
- “Moarã! pentru oriºicine
Macinã fãrina bine!
Cãci copila ce-am ucis
A fost singurul meu vis,
A fost blândã cum e steaua
ªi mai albã decât neaua!
Macinã fãrina bine,
Moarã, pentru oriºicine!
Cãci voinicul ucis azi
A fost nobil ºi viteaz!”
ªi pe locul, unde fu
Tânãru-ngropat, crescu
Un cipres cu frunzã latã;
Unde-a fost dânsa-ngropatã,
Au crescut viþe de vii. -
ªi d-atunci prin bãtãlii
Toþi la chiparos s-adun
ªi pe rane frunzã pun:
Cãci e frunza fermecatã,
Vindecã ranele-ndatã.
Iar la vie rând pe rând
Curg bolnavii, cãci gustând
Fructul viþei fermecate
Iar le dã lor sãnãtate.
Cluj, octombrie 1885