George Cosbuc - Draga Mamei

I
Colo-n jos, în jos,
Este-un plop frumos,
Plop cu frunza plina,
Neted la trupina,
Cu crengi ratezate,
Spre pamânt plecate;
Iara lânga plop
Este-o casa noua
Cu feresti vro doua,
Casa sindilita
Mândru varuita,
Cu fata spre soare,
Cu ograda mare,
Cu porti ridicate,
Cu usi largi si late,
Si cu prag de fag.
Iar apoi pe prag,
Pe cel prag afara,
În amurg de seara
Lelea Fira sta,
Gheme depana,
Sfaturi însira
Pentru fata-sa.
C-asa-i daca are
Fira fata mare:
Mi-o tot sfadeste,
Caci fata iubeste
Si se prapadeste
Dup-un feciorel,
Si-apoi pentru el
Ea rabda ocara
Si-n casa si-afara
De s-a dus prin tara
Poveste si veste,
Si-apoi nu-i poveste,
Firei placea tare
Feciorul pe care
Fata-sa-l iubea,
Însa el n-avea
Averi gramadite,
N-avea casi si vite;
Fira deci fierbea
Si mi se ciudea,
Caci dânsa voia
Fata-i sa iubeasca
Pe-un fecior cu stare
Si cu vâlfa mare...
Tot asa si iara
Si-acum stând afara
Fira se ciudeste
Si mi se sfadeste;
Fata tort raschira,
Fuse pline-nfira
Si-nfirând ofteaza,
Jalnic lacrimeaza
Si lacrimând tace,
Caci n-are ce face.
Fira mi-o vedea
Si din cap dadea
Si din grai graia:
- “Fata, draga mea!
Nu stiu cum, nu-i bine,
Nu stiu ce-i cu tine,
Ca tot porti banat
De te râd prin sat,
Si porti jale-amara
De te râd prin tara!
Nu stiu ce-i cu tine
Ca deloc nu-i bine
Ca oftezi mereu,
Lacrimi versi din greu
Si tot gemi de suna,
Parca esti nebuna,
Si-apoi zile întregi
Tu tot vii si-alergi
Si-ti tot plângi norocul
Si nu-ti afli locul!
Nu stiu ce-as direge,
Ca sa-ti dai de lege
Si sa fii cuminte
Ca si mai-nainte!”
Fata raschira,
Mama depana
Si iar cuvânta:
- “Draga mamei, fata,
Nu fi suparata,
Nu tot suspina,
Nu tot lacrima,
Ca-mi faci gânduri grele,
De ma-omor cu ele!
Fii tu veseloasa,
Caci tu esti mireasa,
Ai mire, ca el,
Tras prin un inel -
Si el ti-a adus,
Dar eu nu ti-am spus,
La grumazi margele,
Pe deget inele,
Brâu si-ncingatori,
Zadie cu flori,
Naframi de matase
Toate-n aur trase,
Pe margini tivite,
Toate-ntraurite!”
Fata suspina,
Mama sta ce sta
Si iar cuvânta:
- “Draga mamei, fata,
Fii cuminte-odata
Si-ti alina plânsul,
Du-te dupa dânsul,
Caci gazdac e tare,
Multe mosii are;
Are vaci si boi,
Turme-ntregi de oi;
Are zece juguri
Si pe-atâtea pluguri.
Are vii de struguri;
Are-o casa nalta
Mândru ridicata
Casa sindilita
Mândru varuita!”
Ana suspina,
Fira sta ce sta
Si iar cuvânta:
- “Draga mamei, fata,
Fii cuminte-odata
Si-ti alina plânsul,
Du-te dupa dânsul,
Caci el e frumos
La cautatura
La scurtatura,
Nalt e de statura
Si-ndesat paseste
Si se potriveste -
Potriveste bine,
Draga mea, cu tine.
Lasa pe Ionel,
Nu gândi la el,
Caci sarac e tare
Si nici neamuri n-are
Si-i din vita rea -
Ce zici, draga mea?!”
Fata raschira,
Din greu rasufla
Si-apoi cuvânta:
- “Mama, orice-i face,
Unul numa-mi place,
Unul singurel:
Numai Ionel!
Alt fecior în lume
Nu-mi trebui si-anume
Io ti-o spun o data:
Decât maritata
Dupa alt fecior,
Mai bine ma-omor!
S-o stii, mama, bine
Asta de la mine!”
Fira greu râdea
Si se catranea
Si-apoi se rastea:
- “Fa dar cum vei face,
Fa precum îti place,
Fa de capul tau,
Cum vei sti mai rau!
Du-te unde vrei,
Pieri din ochii mei,
Pieri-mi dinainte,
Fata fara minte!...”
Iubea-si Fira fata,
Încât era gata
Pentru ea sa sara
Prin apa si para
Si d-aceea ea
De necaz plângea
Când mi se gândea,
Cum ca-i lucra fata
Cum nu lucra alta!
Si d-aceea sta
Si se cugeta
Si traia cu gândul
Zilele de-a rândul
Si-ntrebat-a finii
Si-a-ntrebat vecinii
Si-ntrebat-a fratii
Si-a-ntrebat cumnatii
Doar vor sti sa-i spuna
Vro povata buna.
Si-a umblat, umblat
Zile-ntregi prin sat
Si-a tot întrebat,
Dar i-au spus cumnatii,
Rudele si fratii
Si i-au spus vecinii,
Oamenii si finii
Sa nu-si bata gândul
Unde nu-i cu rândul,
Sa n-apuce codru,
Unde nu-i cu modru.
Însa Fira sta,
Sta si cugeta,
Mult se framânta
Si-ntrebat-a iara
Prin lume si tara
Si-a-ntrebat anume
Prin tara si lume
Pe la vrajitori
Si descântatori;
Pe la crai de mesteri,
Cari traiesc în pesteri
Si cari pot s-adune
Dragoste p-alune
Si pot munti sa-nsire
P-o sârma subtire,
Si pot face vraja
Si scot fier din glaja
Si din nea scot sânge
Si pot dealuri strânge,
Si ei strâng un munte
Pâna-l fac graunte!
Si-apoi vrajitorii
Si descântatorii
Bobi pe masa-ntins-au,
Pascalii deschis-au,
Bobi au însirat,
Stele-au numarat
Si raspuns au dat
Ca Fira sa puna
Sâmbure de-aluna
Si iarba nebuna
Mugure de paltin
Si iarba lui Tatin,
Aripa de-albina
Fir de rocoina,
Maduva de soc,
Fir de busuioc
Sa fiarba la foc
În apa curata
Bine strecurata
Pâní va aburi,
Pâní va clocoti,
Pâna ce vor fi
Ierbile-ncâlcite,
Arse si topite.
Iar apoi si-apoi
Fira le va scoate,
Le va pune toate
Într-o bandurica,
Într-o cârpa mica
Si-apoi le va duce
Unde-i drumul cruce
Si le va-ngropa
Si-n pamânt vor sta
Din zori pâna-n seara
Si pâna-n zori iara,
Farmecul sa piara,
Raul sa se stânga,
Vrajele sa strânga
Firicele coapte:
Ceasul rau de noapte;
Dragostea copilei,
Ceasul rau al zilei!
Si-apoi Fira-n zori
Pe la cântatori
Sa le scoata-afara,
Si-apoi de cu seara
Când se va culca,
Le va aseza
Sub perina sa -
Caci din vrajitura
Si din facatura
Ierbile topite
Vis îi vor trimite,
Visuri dulci si bune
Si-n vis îi vor spune,
Ce sa faca biata
Sa-si mântuie fata.
Fira-asa facea,
Ea la foc punea
Sâmbure de-aluna
Si iarba nebuna,
Mugure de paltin
Si iarba lui Tatin,
Aripa de-albina,
Fir de rocoina,
Maduva de soc,
Fir de busuioc
Si-apoi le fierbea
Pâna clocotea
Apa din ulcea,
Pâna se topea
Ierburile stoarse,
Apoi mi le scoase
Si le-a îngropat
Si le-a dezgropat
Si le-a asezat
Sub perina-n pat;
Apoi se culca
Si greu vis visa,
Vis de vrajitura,
Vis de facatura,
Vis bun de cu seara
Pentru jale-amara
Vis de miezul noptii
Pentru vraja mortii;
Vis de dimineata,
Vraja de viata.
III
Iar a doua zi,
Cât ce se trezi
Fira veseloasa
A iesit din casa
Si s-a dus prin sat
Si-apoi mi-a umblat
Pe la toti cumnatii
Si pe la toti fratii,
Pe la toti vecinii
Si pe la toti finii,
Si le-a spus curat
Visul ce-a visat,
Ca adica-n vis
O baba i-a zis,
Ca Fira pe fata
S-o prefaca moarta -
Si s-adune fini,
S-adune vecini
Si neamuri sa strânga
Pe fata s-o plânga
Si sa mi-o boceasca
Sa mi-o dauleasca,
Si sa mi se poarte
Chiar precum se port
Oamenii la mort.
Singur Ionel,
Numai singur el
Sa mi se prefaca
Ca nu-i suparat,
Nu-i înnegurat,
Sa umble râzând -
Caci Ana auzând
Glumele pe rând,
Se va necaji;
Si ea-l va urî,
Când va auzi,
Ca de râs o poarta,
Macar ca ea-i moarta.
Fratii si cumnatii,
Finii si vecinii,
Daca-mi oblicira
Ce vrea lelea Fira,
Mi se învoira,
Caci almintirea, zau,
N-aveau încatrau.
Lelea Fira-apoi
Dusu-mi-s-a dus
Cu capul pe sus
Pâna la Ionel
Si-a vorbit cu el,
Si mi-l mai sucea
Si mi-l amagea
Nu stiu ce-i spunea,
Destul ca-l facea
De mi se-nvoia
Sa râda de fata,
Macar ca ea-i moarta.
Si-apoi veseloasa
Fira-ntoarna-acasa
Si precum râdea
Neîncetat glumea
Si fetei zicea:
- “Draga mamei, fata,
Nu fi suparata,
Nu fi-nnegurata!
Caci am socotit,
Singura-am gândit,
Ca n-am facut bine
Ce-am facut cu tine,
N-am umblat pe cale
Si-n voile tale!
Dar de-acum te las
Sa faci cum îti place,
Fa dar ce vei face -
Placa-ti Ionel,
Daca-ti place el!
Dar el totusi nu-i
Chiar asa cum spui
Si el, cum vad bine,
Nu trage spre tine,
Caci te ocareste,
Te batjocoreste.
Nu te mai voieste.”
Ana-ngalbenea
Si din cap dadea;
Ma-sa iar zicea:
- “Dânsul, cum vad bine,
Nu trage spre tine,
Si-apoi daca vrei
Poti proba o data,
Draga mamei, fata:
Iatí te fa tu moarta
Si-ti voi pune eu
Giolgi pe-obrazul tau
Si-apoi se vor strânge
Rude si te-or plânge
Ca pe morti, caci ei
Moarta te-or gândi,
Si-apoi va veni
Si-al tau Ionel,
Iara daca el
Plânge dupa tine,
Atuncea vezi bine,
Ca el te iubeste
De se prapadeste,
Însa daca el
Nu va fi-ntristat,
Nice suparat,
Atunci nu te are
Draga, cum îti pare
T;ie, ca te are!”
Ana-ntâi râdea,
Caci bine stia,
Ca de-ar muri ea,
Ionel ar plânge
Pâna ce s-ar stânge.
Dar Fira din greu
Îi zicea mereu:
Ca Ionel glumeste
Însa n-o iubeste.
IV
Anei nu-i placea
Ma-sa ce zicea,
Deci se tot gândea,
Moarta se facea
Si mi se punea
P-o lavita lata
Mândru ridicata,
Iar Fira-i punea
La cap faclioare,
Faclii la picioare,
Giolgiul preste fata,
Cruce peste brata
Si-apoi Fira mea
Prin casa plângea
Si se daulea
Si iesea p-afara
Si-ntra-n casa iara
Tot cu jale-amara.
Clopote sunau,
Oameni s-adunau,
S-adunara finii
Si-au venit vecinii,
S-adunara fratii
Si-au venit cumnatii
Si-au venit nepotii
Suparati cu totii;
Care cum venea
Prin casa plângea
Si se daulea.
Ana-i asculta,
Se cutremura
Si mi se-nnora,
Caci vedea prin casa
Lacrimi cum se varsa
Si-auzea p-afara
Bocete amare -
Si biata copila
Se umplea de mila
Si era mai gata,
Era p-aci fata
Lumina s-o stânga,
Pânza sa o-nfrânga,
S-arate la lume,
Ca nu-i moarta-anume,
S-arate la tara,
Ca ea-i vie iara.
Dar pre când voia
Giolgiu-a sfâsia
Iata - vai de ea -
Ionel venea!
Fira veseloasa
Cât ce-l vede-n casa,
Prinde-a suspina,
Prinde-a lacrima,
Prinde-n gura mare
Sa geama mai tare.
Însa cum plângea
Inima-i râdea:
Dinafara plânsul
La inima râsul,
Pe limba suspinul
Sub limba veninul.
Ana tremura,
Fira cuvânta,
- “Vezi draguta ta?!
Doamne, Doamne, ea
Pâna ce traia
Cât te mai iubea
Si te mai dorea!
Si mi-a spus anume,
Ca nu-i trebíe-n lume
Numai el si el
Singur Ionel!
Iar când îi spuneam
Si-n gluma ziceam,
Ca mie nu-mi place
Cum vrea si cum face,
Atunci biata fata
Umbla suparata
Si plângea mereu
Suspinând din greu;
O, scumpa mea floare,
Raza mea din soare!
Ce-am facut cu tine
Nu mai faca nime
Si ce-am facut eu,
Ierte-mi Dumnezeu!”
Atunci Ionel,
Dalbul feciorel,
De Fira-nvatat
Mai întâi zâmbea,
Mai apoi râdea
Si glumind graia:
- “Multe se vorbira,
Multe, lele Fira,
Dar adevarate
Nu-s în lume toate!
Auzit-am eu
Povestind mereu,
Ca Ana ma place
Încât moartea-si face
Si ca ma iubeste
De se prapadeste!
Ci nu-i drept, caci ea
De mine fugea
Si ma ocolea
Si nu-ngaduia
Sa vorbesc cu ea!
Caci asa zicea,
Ca io-s sarac tare,
Om fara de stare -
Nu-i de casa mea
Si eu nu-s de ea!...”
Ionel zicea
Însa cum zicea
El îngalbenea
Si rau îi parea,
Ca-a vorbit minciuna,
N-a zis vorba buna,
Si-i venea sa zica,
Ca n-a zis nimica
Precum trebuia,
Si-i venea, venea
Lumini sa le stânga,
Pânza sa o frânga,
Fesnici sa dumice,
P-Ana s-o ridice
S-o puna-n picioare
Si apoi sa joare
Ca fata nu-i moarta
Farí Fira o poarta
De ocara-n tara
Si la sat de-ocara!
Si sa joare-apoi,
Ca el cum vorbise
Fira-l amagise.
Dar pre cât el sta
Si se framânta,
Lelea Fira-l scoase
Greu plângând din casa.
Iar daca se-ntoarse
Fira iar în casa,
Dusu-mi-s-a-ndata
La draga ei fata
Si râdea, râdea
Si din grai graia:
- “Vezi! Dragutul tau
Te-a vorbit de rau
Si te ocaraste!
Crezi ca te iubeste?”
Dar Ana tacea,
Deci Fira mergea
Si mi-o dezvalea,
Giolgiul ridicat-a,
Dar si-acuma fata
Tot tacea, tacea,
Fira mi-o privea
Si cum o privea,
Fata-i înnegrea
Si-mi înalbastrea.
Alba se facea;
Inima-i batea,
Ochii-i se-nvârtea,
Creierii-i fierbea
Caci Fira privea:
Ruga alba rupta,
Fata fetei supta -
Doi bujori tânjiti,
Doi ochi vestejiti, -
Doua flori palite,
Buze-nalbastrite -
Carunjea brumata
Ana, fata moarta!
Si când mi-o vedea
Fira - vai de ea,
Jos pe loc cadea
Si plângea, plângea
Cât de jale-amara
Inima sa-i sara:
Iar dupa ce finii,
Fratii si vecinii
La dânsa-alergara
Si mi-o ridicara,
Ea strângea în brata
Trupul fara viata
Si cu-amor gemea
Si cu-amor zicea:
- “Bujorel, bujor,
Inima de dor,
Scumpe bujorele,
Inima cu jele,
Cât te-am iubit eu
Sufletelul meu!
Te-am iubit pe tine
Mai mult ca pe mine,
Pentru-al tau noroc
As fi mers prin foc,
As fi mers în tara
Si din lume-afara!
Vai, de-aceea eu
Te-am sfadit mereu,
Ca sa nu iubesti
Pe cine voiesti -
Ci s-asculti pe mine
Ca eu îti vreu bine
Sa te dau departe
Dupa om de carte;
O, de-ar fi sa fie
Sa fii iarasi vie,
Cum te-as asculta,
Pe brat te-as purta
Si te-as marita
Dupa placul tau...
Ierte-mi Dumnezeu!
Blastamat sa fie
Ceasul de urgie,
Care m-a-ndemnat
Sa alerg prin sat
Si s-alerg prin tara
Pe la vrajitori
Si descântatori!
Blastamati sa fie
Finii si cumnatii,
Cumetrii si fratii,
Ca nu ma oprira,
Nu-mi desfatuira
Vrajul de cu zori
Pentru ca sa mori!”
Si Fira, sarmana,
Plânge dupa Ana
Si plângea, plângea,
Mâinile-si frângea,
Caci asa mult, biata,
Îsi iubise fata!
V
Iar a treia zi
Clopotele grele
Rasunau cu jele
Si preotii cântau,
Oameni s-adunau,
Pe-Ana o-ngropau.
Fira suparata
Neagra si sfarmata
Pasea-ncetinel
Dupa salasel,
Iar pre lânga ea,
Ionel mergea
Negru si sfarmat,
Ars de suparat.
Ei precum mergeau
Nimic nu ziceau
Nu se dauleau
Caci nu mai puteau;
Iar când fuse-aproape
Pe moarta s-o-ngroape,
Fira mi se-ntinse
Si de mâna prinse
Pe bietul Ionel
Si-a privit la el
Cu durere grea
Si din greu gemea
Si cu-amar zicea:
- “Blastamat sa fie
Pe veac de vecie
Blastamat de nori,
De iarba si flori,
Blastamat de luna
Si de vreme buna,
Blastamat de soare,
Blastamat de mare,
De vazduh si zare
Acel om, pe care
Mi-l împinge firea
Sa strice iubirea
Cea nevinovata
De fecior si fata;
Si pâna-n vecie
Blastamate fie
Mamele cari fac
Farmece de leac
Pentru dragosti rele;
Blastamate-s ele,
Blastamate fie -
Lumea sa le stie,
Sa le stie bine,
Cum ma stií pe mine!”
Si zicând asa
Ea mi se pleca,
T;arna-n mâini lua
Si mi-o arunca
Preste fata-sa:
- “Dormi, draga mea fata,
Cum dormeai odata
Dulce leganata,
Dormi dar, si ma iarta,
Iar tu, lonele,
Floarea zilei mele,
Tu, sufletul meu,
Daca n-am stiut eu
Sa te pretuiesc
Pâna ce traia
Scumpa fata-mea -
De-acuma voi sti,
Te voi pretui!
Tu vei fi al meu,
Caci asa o vreu,
Sa traiesti la mine,
Ca sa-ti fie bine.
Sa-mi tii loc de fiu
Pâna vei fi viu!”
Si ea cum zicea,
Spre mormânt privea.
Lacrimi îi venea,
Dulce cuprindea
Pe Ionel, bietul, -
Si-ncetul, cu-ncetul
Fruntea ea-si pleca,
Fruntea-i asuda,
Lung îmi rasufla,
Nemiscata sta. -
Iara Ionel
O tinea spre el,
O tinea duios
Sa nu caza jos -
Lung el mi-o tinea,
Însa când privea,
lonel vedea,
Cum ca-n brat el poarta
Vai, pe Fira - moarta!

George Cosbuc - Doina

Copilo, tu esti gata
De-a pururea sa plângi!
Si când esti trista, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu stiu cum, e bine
Când plângi, ca-n urma ta
Noi plângem toti, si-amarul
Mai dulce ni-e asa.
Si toate plâng cu tine
Si toate te-nteleg,
Ca-n versul tau cel jalnic
Vorbeste-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii
Le-ntâmpini la izvor,
Tu singura stapâna
Pe sufletele lor.
Le-nveti ce e iubirea
Si râzi cu ochi sireti,
Deodat-apoi te-ntuneci
Si cântece le-nveti:
Sa cânte ziua-n lunca
Si seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure si torc.

Când merg flacai la oaste
Cu lacrimi tu-i petreci
Si stai cu ei, ti-e mila
Sa-i lasi pustii, sa pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fata din vecini,
De mame si de-ogorul
Umplut acum de spini.
Si când i-omoara dorul
Si-n jurul tau se strâng,
Pui fluierul la gura
Si cânti, iar dânsii plâng.

E plin de oameni câmpul,
Tu, Doino, -n rând cu ei.
Mosnegi si oameni tineri
Si tinere femei
Aduna fânu-n stoguri
Si snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n sahaidac
Te duci si-l joci pe brate
Si-l culci apoi pe sân,
Si-i cânti s-adoarma-n umbra
Capitelor de fân.

Din vai tu vezi amurgul
Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Si-asculti ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac sa fii poet.
Si, singura cu turma,
Privind pierduta-n zari
Spui muntilor durerea
Prin jalnice cântari.

Pe deal românul ara
Slabit de-amar si frânt.
Abia-si apasa fierul
În umedul pamânt.
Tu-l vezi sarman, si tremuri
Sa-l mângâi în nevoi.
Si mergi cu el alaturi
Cântând pe lânga boi.
Iar bietii boi se uita
Cu mila la stapân -
Pricep si ei durerea
Sarmanului român.

Eu te-am vazut odata
Frumoasa ca un sfânt,
În jur stateau batrânii
Cu fruntile-n pamânt.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Traita-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapa
Pe nume vrând sa-i chemi.
Si-ncet, din vreme-n vreme,
Batrânii-n jur clipeau
Si mânecile hainei
La ochi si le puneau.

Dar iata! Cu ochi tulburi
Tu stai între voinici,
Te vad cum juri si blestemi
Si pumnii ti-i radici!
Pribegi de bir si claca,
Copii fara noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lânga foc.
Si cânti cu glas salbatec,
Si-n jur ei cânta-n cor
Cântari întunecate
Ca sufletele lor.

Când stii haiduci în codru
Te prinzi cu ei fartat,
Li-arati poteci ascunse,
Pe stânci le-asterni tu pat.
Când pun picioru-n scara,
T;ii roibul lor de frâu;
Grabit, când prind ei pusca,
Scoti plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, caci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tai suntem! Strainii
Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am ramânea?
Sa nu ne lasi, iubito,
De dragul tau traim:
Saraci suntem cu totii,
Saraci, dar te iubim!
Ramâi, ca ne esti doamna
Si lege-i al tau glas,
Învata-ne sa plângem
C-atât ne-a mai ramas!

George Cosbuc - Dintr-o poveste

Port strain si carti straine,
Tot ce din straini ne vine;
A ne-ntrece cu ocara
Si-a batjocori mereu
Ori hulind pe Dumnezeu
Si nesocotind barbatii
Care ne ridica tara,
Ori umblînd ca apucatii
Sa ne batem vecinic pieptul:
De-am fi oricît de nemernici,
Sa ne credem toti puternici,
Toti cu cap si toti cu dreptul
De-a fi calcatori de lege
Si-ntr-un sat fara de cîni:
Astea sunt deocamdata
Voi, iubitii mei români,
Marfa cea mai cautata.
O, dar nu te-nspaimînta:
Nu la noi, se întelege,
Ci-ntr-o tara-ndepartata
Sub pamînt, pe undeva.

George Cosbuc - Decebal catre popor

Viata asta-i bun pierdut
Când n-o traiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug în gâtul tau:
E rau destul ca ne-am nascut,
Mai vrem si-al doilea rau?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori câine-nlantuit.

Cei ce se lupta murmurând,
De s-ar lupta si-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orisicând,
E plânset în zadar!

Iar a tacea si lasii stiu!
Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Sa râda! Bunii râd si cad!
Sa râdem, dar, viteaz rasad,
Sa fie-un hohotit si-un chiu
Din ceruri pâna-n iad!

De-ar curge sângele pârau,
Nebiruit e bratul tau
Când mortii-n fata nu tresari!
Si însuti tie-un zeu îti pari
Când râzi de ce se tem mai rau
Dusmanii tai cei tari.

Ei sunt romani! Si ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pamânt
Caci ei au cerul lor!

Si-acum, barbati, un fier si-un scut!
E rau destul ca ne-am nascut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzator vândut
Sa iasa dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi bratele jurând le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va gânditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,

George Cosbuc - Decebal Catre Popor

Viata asta-i bun pierdut
Când n-o traiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug în gâtul tau:
E rau destul ca ne-am nascut,
Mai vrem si-al doilea rau?

Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flacau ori mos îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu sa mori
Ori câine-nlantuit.

Cei ce se lupta murmurând,
De s-ar lupta si-n primul rând,
Ei tot atât de buni ne par
Ca orisicare las fugar!
Murmurul, azi si orisicând,
E plânset în zadar!

Iar a tacea si lasii stiu!
Toti mortii tac! Dar cine-i viu
Sa râda! Bunii râd si cad!
Sa râdem, dar, viteaz rasad,
Sa fie-un hohotit si-un chiu
Din ceruri pâna-n iad!

De-ar curge sângele pârau,
Nebiruit e bratul tau
Când mortii-n fata nu tresari!
Si însuti tie-un zeu îti pari
Când râzi de ce se tem mai rau
Dusmanii tai cei tari.

Ei sunt romani! Si ce mai sunt?
Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,
Zamolxe, c-un întreg popor
De zei, i-am întreba: ce vor?
Si nu le-am da nici lor pamânt
Caci ei au cerul lor!

Si-acum, barbati, un fier si-un scut!
E rau destul ca ne-am nascut:
Dar cui i-e frica de razboi
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzator vândut
Sa iasa dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!
Voi bratele jurând le-ati pus
Pe scut! Puterea este-n voi
Si-n zei! Dar va gânditi, eroi,
Ca zeii sunt departe, sus,
Dusmanii lânga noi!

George Cosbuc - De Profundis

Pe sub dealurile Plevnei
Doarme spaima si fiorul,
Soarele-si ascunde fata
Si-ngrozit se-ntoarce norul
Sa se duca-ntr-alte parti.
O, a fost acolo-n vale
Moarte si pierire-odata,
Iar amara ei cumplire
Scrisa vreme-ndelungata
Povesti-se-va prin carti.
Umbla mai încet cu plugul,
Tu taranule, cu grapa,
Poarta-te sa dai tarâna
Mai deoparte-ncet cu sapa
Pe colnice cu porumb -
Poate unde scurmi pamântul
Tu sa vezi ca iese sânge,
Plugul tau sa dezveleasca
Vrun voinic ce-n groapa plânge
Zbuciumat de spazi si plumb.
Au venit din munti cu soare
Si din vai întunecate,
Au lasat pustii acasa
Stâne si câmpii si sate
Si-au trecut grozavul râu.
Moarte! Tu aveai cu tine
Tot alaiul spaimei tale:
Spune tu, putut-ai, moarte,
Sa opresti voinicii-n cale,
Sa le pui mâniei frâu?
Pe sub dealuri pe la Plevna
Doarme spaima si fiorul -
Plin de grije si-n tacere
Se strecoara calatorul
Prin pustiul loc de-omor.
Eu ma tem de-un semn, de-o soapta,
Caci din gropile tacute
Vor iesi cei morti cu vuiet,
Sute-n lupta iar cu sute,
Repetând pierirea lor!

George Cosbuc - Crăiasa Zânelor

Orcanul însusi sta domol
Si-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Rasar pe lunca verde.
Usoare, ca de neguri, fug
Prin linistea adânca,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesarutati înca.

Vezi tu departe-n Rasarit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Si vara-n veci nu moare,
Iar ele-si au craiasa lor
Si toate sunt fecioare.

La tara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poarta,
Batu, de drumul greu si lung,
Slabita si mai moarta,
O fata de-mparat, cerând
Un loc de mas, sarmana,
Si se ruga milos de blând,
- "Si cum te cheama?î - "Anaî.

- "Eu nu pot, Ano, sa-ti descui;
Acest drept al meu nu e.
Craiasei noastre am sa-i spui
Sa vie sa-ti descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor craiasa
Venea cu parul râurând,
Râu galben de matasa.

Craiasa-n purpur si-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Strabati cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacari ochii ei craiesti
Cum sta la zid plecata;
- "Descui. Dar eu ma tem ca esti
Fecior!î - "Ba nu: sunt fata!

Si dându-i zânele-adapost
Traia cu ele sora.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Ca nu s-a duc la hora
Si-având inel, ea se juca
Stând singura-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Si-a dat de Ana-n cale.

- "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i!
Craiasa schimba fete,
Ca n-a vazut în viata ei
Inel, si ce mândrete!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori maiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.

- "Si cum îi zici?î - "Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut parea pe deget.
- "O, da-mi-l mie!î dragalas
Se roaga ea-mbatata.
- "T;i-l dau, stapâno, de ma lasi
Sa te cuprind o data!

Craiasa-n veselia ei
Cu graba se-nvoieste:
- "Ma strângi la piept, si-atâta ce-i?
Si pieptul Anei creste,
Si cum întinde bratul drept
Mai viu îi bate pieptul
Si tremura, strângând la piept
Pe doamna-sa cu dreptul.

- "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut!
Sa nu pui mâna stânga!
Si-n urma zâna s-a zbatut
Ca prea mult vrea s-o strânga.
Asa fac si copiii-n joc
Când nu-si înteleg vrerea,
Dar zânei i-a parut d-atunci
Ca i-a slabit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea alba,
Facea, având margaritari,
Dintr-însii Ana salba.
Craiasa vine iar. Zarind
Frumoasa jucarie,
Aprinsii-i ochi mai mult s-aprind
Sa aib-acea mândrie.

- "Ce-i asta?î - "Salba!î Ard razlet
Margeanuri rosii-n para,
Si n-ai fi dat d-ajunsul pret
Al salbei, dând o tara.
- "Si cui o dai tu?î patimas
Zâmbind craiasa-ngâna:
- "T;i-o dau si tie, de ma lasi
Sa te sarut, stapâna!

Pe nimeni ea n-a sarutat,
Ori poate flori si fluturi,
Dar pentru salba i-ar fi dat
Si-o suta de saruturi.
Asa fac doi coii în joc,
Când nu-nteleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a parut d-atunci
Ca i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglinda,
Cerca si nu putea pe plac
Un brâu pe trup sa-si prinda.
Craiasa vine iar. Grabit
S-a-ncins atunci craiasa,
Si cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup matasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Ca strânsa-i sta mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai nalta pare, si-n umblat
Mladie ca o varga,
Ea simte cât de rau i-a stat
În haina ei cea larga.

Si ochii-i otraviti de dulci
La brâu salbatici cata.
- "T;i-l dau, cu tine de ma culci
Alaturea o data!
- "Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, ca am eu multe!
- "Nu vreu!î Si-n urma asta ce-i?
De ce sa n-o asculte?

*

Stiti voi povestea, când un fiu
De împarat odata,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbracat în fata,
Si-având în loc de palos fus,
Si-n loc de coif naframa,
Pe pieptul tânar el si-a pus
Altita-n loc de-arama?

El sta pe tron, si lânga el
Ce trist craiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-si salba, strânge
Genunchii lui, ea sta-n genunchi!
Si brâul si-l dezleaga,
Si paru-i desfacut manunchi
Îi umple fata-ntreaga.

- "Eu toate, toate le-am pierdut!
Si Dumnezeu ma piarda
Din ochii lui, ca te-am crezut!
El râde si-o dezmiarda:
- "Acum nu-i timp sa te bocesti;
Tu vii cu mine-acasa;
Craiasa daca nu mai esti,
Vei fi împarateasa!

George Cosbuc - Coloana De Atac

Porniseram din vai adânci
Si ne târam acum pe brânci

Sa nu ne prind-Osman de veste,
Ca nazuim la deal spre creste,

Caci veste de-ar fi prins ai sai,
Noi n-am mai fi iesit din vai.

Si-asa cu-ncredere vegheata
Noi rasarim pe deal deodata.

Ne vad pagânii, sar pe zid,
Potop de foc spre noi deschid.

Dar noi prin foc o rupem iute,
Crezându-ne pe sub redute.

Si nu eram! Vedeam de sus
Ca altfel e de cum ne-au spus,

Ca pân-acolo-i lunga cale,
O râpa-n drum si-adânca vale.

O clipa ca-mpietriti am stat;
Maiorul însa-a si plecat

Si ne-am facut cu totii cruce:
Ei, duca-ne-n ce foc ne-o duce!

La vale, -acum, pe râpi curând -
Un rând e mort, mai moare-un rând.

Cad bombele-n pamânt si scurma
Si altele mai vin pe urma;

Ca grindina si plumbii cad,
Se-ntuneca si-i vai ca-n iad!

Si-un plumb veni cumplit cu zborul
Si fara glas cazu maiorul.

Atunci un ofiter înalt,
Cu spada-n vânt, iar celalalt,

Tragând mereu din carabina,
Sarira-n front; iar pe colina

Noi dupa dânsii, cot la cot,
Suiam orbis, noi, leatul tot.

Cat ai clipi, muream o suta,
Muream mai multi, caci din reduta

Nu plumbi curgeau, ci râu de foc,
Si linii-ntregi cadeau pe loc.

Si-un capitan, cel nalt, sarmanul,
Cazuse vârfuind mormanul,

Iar celalalt, acel ce-ochea,
Muri trasnit în fata mea.

Caci uite-asa vazui de bine
Pe-un turc batrân ochind spre mine,

Iar bietul capitan nu-sí cum
Se puse mortii drept în drum.

Am dat sa-l prind, ca sa nu cada
Si-atunci cazui cu el gramada -

Si vezi, si-acum mi-e capul prost,
Ca nu-nteleg nici azi ce-a fost:

M-am pomenit la sant deodata
Si-o cârp-aveam la cap legata.

De ce si când, de mâna cui?
Si-atâta drum eu când facui?

Voiam sa-ntreb, n-aveam pe cine,
Caci tot straini pe lânga mine.

Dar cârpa, orice taina-avea,
Atâta stiu: c-a fost a mea -

Si-acu la sant! Noi rupem lantul
Si scoborâm de-a valma santul.

Sarim si noi, si turcii sar
Si-i moarte-n sant, e vai s-amar,

Ne batem ca-n pierzarea mintii,
Cu pumnii dam, muscam cu dintii,

Si piept la piept ne zvârcolim,
Strabatem repezi si razbim.

Închid de veci nizamii gura,
Iar noi îi dam pe râpi de-a dura.

Iesim apoi, ca dusi de vânt,
Pe fata negrului pamânt.

Pe laturi ne-ntarim sireagul:
Si iat-un capitan cu steagul

În fruntea noastra drum facu:
- "Ura, baieti, acu-i acu!"

Roiesc turbati pe zid pagânii,
Sub zid se-ndeas-orbis românii

Si-arunca scari, razbesc prin fum,
Strabat mereu facându-si drum.

- "Trasniti, copii, tot dupa mine!"
Noi trasnet dupa el, vezi bine.

Si iata-l, capitanu-i sus
Pe meterez un brat a pus,

Dar sapte turci pe el sarira,
Si sapte sabii-l si lovira,

Si-al optulea, un turc barbos,
Izbi turbat de sus în jos

În piept cu patul pustii, fiara -
Si-atunci pocnind se rupse scara

Si bietul capitan cazu
Pe spate-n sant, si-atâta fu.

Caci s-adunau pagânii gloata
Si-un om era reduta toata,

Si-ntregul parapet un fes,
Atâta se-ngloteau de des.

Cadeam ca frunzele de bruma,
Iar sângele curgea cu spuma.

Nici loc sa stai, nici drum sa treci
Si fum de pusca, sa te-neci.

Si ce-am vazut atunci - minune -
Si-n groapa mortilor voi spune!

Nici chip de-acu sa mergi în foc,
Nici chip sa stai sub zid pe loc.

Se dete semn atuncea oastei
Sa paraseasca clinul coastei

Si ne-am retras departe-n vai,
Striviti, o mâna de flacai,

Flamânzi si uzi si-ntorsi din cale,
Cu sufletul topit de jale.

George Cosbuc - Cantecul cel vechi al oltului

- “Vine, tatã, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zãresc.”
- “Lasí sã vie Oltul mare,
Cã, români de când trãiesc,
Oltul tot la piept ne are
ªi-i al nostru ºi ne ºtie
ªi nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, lasí sã vie
Cã ni-e sol dumnezeiesc.”
- “Vine, tatã, Oltul mare,
Brazi trãsniþi rostogolind.”
- “Lasí sã vie Oltul mare,
Cãci tãtarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în cãrare
ªi n-au inimã sã-l treacã
ªi sperieþi se-ntorc ºi pleacã,
Cu noi horã nu se prind.
Lasí sã vie, cã-i îneacã,
Neamul nostru mântuind.”
- “Vine, tatã, Oltul mare,
ªi cu sânge-amestecat.”
- “Lasí sã vie Oltul mare,
Cã mulþimi de oºti tãtare
El pe mal a apucat.
Lifte poartã, lifte duce,
Lifte, batã-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Lasí sã vie sã-i apuce
Cã ni-e scut de Domnul dat.”

George Cosbuc - Cantecul cel vechi al Oltului

- “Vine, tata, Oltul mare;
Malul stâng de-abia-l zaresc.”
- “Lasí sa vie Oltul mare,
Ca, români de când traiesc,
Oltul tot la piept ne are
Si-i al nostru si ne stie
Si nu bate cu mânie
Malul cel basarabesc.
Vine mare, lasí sa vie
Ca ni-e sol dumnezeiesc.”

- “Vine, tata, Oltul mare,
Brazi trasniti rostogolind.”
- “Lasí sa vie Oltul mare,
Caci tatarii-ncoace tind,
Dar li-e Oltul în carare
Si n-au inima sa-l treaca
Si sperieti se-ntorc si pleaca,
Cu noi hora nu se prind.
Lasí sa vie, ca-i îneaca,
Neamul nostru mântuind.”

- “Vine, tata, Oltul mare,
Si cu sânge-amestecat.”
- “Lasí sa vie Oltul mare,
Ca multimi de osti tatare
El pe mal a apucat.
Lifte poarta, lifte duce,
Lifte, bata-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Lasí sa vie sa-i apuce
Ca ni-e scut de Domnul dat.”

George Cosbuc - Cantecul Fusului

Eu mi-am facut un cântec
Stând singura-n iatac
Eu mi-am facut un cântec,
Si n-as fi vrut sa-l fac.
Dar fusul e de vina
Ca se-nvârtea mereu,
Si ce-mi cânta nainte
Cântam pe urma eu.

De-atunci îl cânt întruna
Ca-mi vine-asa nevrând;
De-as face orice-as face,
Nu pot sa-l scot din gând.
Îl cânt torcând la vatra
Si-l cânt mergând pe drum
Si nu pricep ce-i asta,
Si nu stiu, biata, cum?

Adese stând la cina
Simt lacrimile des,
Nu pot mânca de lacrimi
Si trebuie sa ies
Afara-n vânt, afara,
Ca-mi arde capul tot,
Si-ngrop în palme capul
Si-mi cânt amarul tot.

Am stat la roata morii,
Si roata umbla des,
Si roata morii cânta
Cuvinte cu-nteles.
Ea cânta înainte;
Cânt si eu dupa ea
Moraru-si face cruce
Privind în urma mea.

Si-am mers pe malul apei,
În valuri sa-mi îngrop
Si cântecul, si-amarul
Dar a-nceput un plop
Sa cânte, si toti plopii
Cântau duios în vânt,
Si m-am trezit deodata
Ca plâng si eu si cânt!

Si-am mers pe lunci, dar jalnic,
D-a lungul peste lunci,
Cum plâng si cânta toate!
Si-n crâng m-am dus atunci
Nu-i loc mai bun pe lume
De plâns decât în crâng!
Ah, toate plâng, si satul
Se mira ca eu plâng!

Dar fusul e de vina,
Ca se-nvârtea mereu,
Si el cânta un cântec,
Si-l stiu de-atunci si eu!
Si-ncet ce trece viata
Când n-ai nici un noroc
Mai iute dac-ar trece,
De-ar sta mai bine-n loc!

De-ar sta pe loc mai bine!
Ori loc eu sa-mi gasesc
Sa pot sa plâng cu hohot
Nici asta nu-ndraznesc!
Ca mama ma tot cearta
Si tata-i suparat,
Si-n ochii mei se uita
Toti oamenii din sat.

Ah, seara, numai seara,
Ma simt la largul meu,
Ca-ngrop în perne capul
Si, pâna-n zori mereu,
Tot plâng ca o nebuna
Si perna-n brate o strâng,
Si plâng, ca nu ma vede
Maicuta-mea ca plâng.

George Cosbuc - Cantec ostasesc

Caii sar si frâu-si muscã
Jos prin vãi e fum de puscã,
Corbi s-aratã croncãnind.
Stau de-atac dusmanii gata -
Uite-o-n zbor întunecata
Moarte-acum spre noi venind!
Stim cu totii ce ne-asteaptã!
Sus spre Domnul mâna dreaptã
Ridicati-o dar, jurând!
Pentru sfânta noastrã lege,
Pentru neam si pentru rege
Toti c-o inimã si-un gând!
Nu mi te mâhni, copile,
Cine are-n luptã zile
Nu s-atinge plumb de el.
Ori aici, ori dealtãdatã,
Moartea nouã tot ni-e datã
Fiecãruia-ntr-un fel.
Glas de trâmbitã rãsunã
Si coloanele s-adunã
Fiti cu inimã, copii!
Nu e rece glas de-aramã,
Ci e jalnic plâns de mamã,
Plânsul sfintei Românii!
Tu ne vezi din cer, Pãrinte,
Fie-ti si de noi aminte
Cã suntem si noi ai Tãi!
Fie-i blestemat mormântul
Cui îsi calcã jurãmântul.
Si-am jurat pe cer, flãcãi!
Lasã tobele sã batã!
Cãpitane, du-ne-odatã
Unde-i foc si unde-i fum.
Steagu-n vânt! Trãiascã tara!
Vesel sune-acum fanfara,

George Cosbuc - Cantec

Ti-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu mlãditã ruptã,
Si-ti cântai amarul din caval si nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptã
Stefan si Mihai.
Când ti-or pune piedici dusmanii sã cazi
Spada ta sã fie si de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Si te-ncrede-a pururi cã vei fi si mâine
Tare cum esti azi.
Sus ridicã fruntea, vrednice popor!
Câti vorbim o limbã si purtãm un nume,
Toti s-avem o tintã si un singur dor -
Mândru sã se nalte peste toate-n lume
Steagul tricolor!

George Cosbuc - Canta pilotul

Dacã te-am rugat vrodatã, suflete, sã spui, sã spui,
Ai tacut! Ai fost eroul îmbrãcat cu scut ºi zale,
Eu am fost sãrmanul cui.
Palmele spre rugã-ntinse îi sunt toatã arma lui:
Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinþei sale!
lar când te-am rugat odatã, inimã, sã taci, sã taci,
Ai vorbit! Mai lesne-ai smulge un stejar ce însuºi este
Codru-ntreg între copaci,
Decât cum ai fost tu gata trista jertfã sã mi-o faci!
Cã sunt inimi ºi de cearã, asta nu-i numai poveste!
Acum ce? Plângând te vaieþi cã eºti pustiit detot,
Suflete! ºi þipi de groazã, inimã, -n strivirea sorþii.
Înzadar v-am fost pilot:
Inima un rob nevolnic, sufletul stãpân despot -
Doi nevrednici, nu de viaþã, ci de sfânta pace-a morþii!

George Cosbuc - Calul Dracului

Iarasi ea!
Îi vad ochii si gurita —
A deschis încet portita
Si ivita sta de-abia,
Zapacind cararea mea.
Nu stiu ce-o fi vrand portita,
Ei, dar fata stiu ce vrea!

Dinspre drum
Sta deschisa larg fereasta,
Si-n ea baba! Ce-i si asta?
N-adormi, babo, nicidecum?
Parca-mi vine-acum-acum
Sa ma duc sa sparg fereasta
Si pe baba s-o sugrum!

Eu ma fac,
Ca pornesc în jos pe strada,
Sa-nsel baba, sa ma creada;
Plec si fluier, stau si tac —
Dar de unde! Baba-i drac!
Si chiar dracul-gol sa creada
Unui biet de om sarac?

Sat pustiu!
Pentr-o baba-ncârligata
Pierzi o zi si scapi o fata!
Baba-i o momâie-n grâu -
Las’ ca-i puiu eu mâna-n brâu
Când o prind pe punte-odata
O iau sus si-o dau în râu!